Artistul stradal român IRLO își deschide cea mai recentă expoziție cu lucrările proprii. Evenimentul, numit „PseudoDeus: Povestea Automatonului​​” ​​​​​​ ​/ „PseudoDeus: A Story of The Automata”, are loc​ la Altoi Studio, etaj 1, din cadrul Mushuroi Creative Hub, din Piața 1 Mai, nr. 7. Vernisajul are loc joi, 25 aprilie, de la ora 18.00. Curatorul evenimentului este Horațiu Lipot.

Înainte de vernisaj, în 25 aprilie, de la ora 16.00, va fi organizată o masă rotundă, cu tema „AI Extension of the Artist Creation”, moderată de Gazetofon, IRLO și Cosmonova.

Cu o zi înainte de vernisajul expoziției „PseudoDeus: Povestea Automatonului​​” ​​​​​​ ​/ „PseudoDeus: A Story of The Automata”, în 24 aprilie, același artist român a deschis un studio pentru public, cu picturi și sculpturi personale, între orele 14.00 – 20.00.

La două zile după vernisaj, în 27 mai, de la ora 21.00, în aceeași locație, va avea loc o petrecere marca Gazetofon, „Gazetofon AI Party. IRLO Open Studio”, unde va fi prezentată o instalație multimedia realizată ca un ring de dans, prezentând colaborarea exclusivă între IRLO și artistul video Cosmonova, folosind inteligența artificială în armonie cu arhitectura modulară a locației-gazdă, Mushuroi Ceative Hub. Intrarea la petrecere costă 80 de lei și reprezintă sprijiul pentru artiștii invitați. Biletele „Presale” costă 65 de lei și se pot achiziționa de AICI.

Cu rădăcini în „Graffiti” și „Street Art”, pe un fundal al muralismului, creația artistului stradal IRLO se conturează sub influența străzii și a spațiului public. Căutând o relație între dimensiunea pânzei și a pereților, lucrările din cea mai recentă colecție conturează ideea de „pictură modulară”, ceea ce reprezintă o alăturare de mai multe pânze, care rotite pe fiecare latură generează noi compoziții și povești. Temele abordate de artist sunt de natură socială, spirituală, științifico-fantastică, iar lumina, culoarea și jocul sunt tratate cu seriozitate. Prima opțiune pentru titlul acestei expoziții a fost cea de a dez-anagrama IRLO, redându-l în autenticul și familiarul „Lori”. Însă cu toate datele pe masă, este mai bine ca IRLO să rămână exact ceea ce este. O marcă identitară a prezentului, personificată, pe care dacă arheologii viitorului or vor fi descoperit în cuadratura picturii, în zgrunțurul zidului, sau în rășina epoxidică a vreunei sculpturi, îl vor încadra, dacă vor avea încă simțul uman al narațiunii, în acea categorie nedefinită, ca „Maestrul Automatei” sau „Maestrul Neon-Fluo”. Poate chiar un înșelător pseudo. Pentru a împărtăși un secret din istoria artei, se privesc adesea lucrările sale ca la acele compoziții stranii, halucinante, care acoperă și ele întreg cadrul dioramic până la margini, până la refuz, ca la cele ale acelui obscur „Masteru al Fertilității Oului” / „Maestro della Fertilità dell’Uovo”. La IRLO rana mereu se cere a fi cercetată.

«Adesea în arta actuală se întâlnesc artiști care sunt bine delimitați între producție și poza biografică. Girați de galerii, imaginea pe care o avem la modul generalizat despre ei se proiecteze în obiecte bine delimitate în interiorul instituțional. Mai sunt însă și alții, care scapă acestei categorisiri, de fapt, celor de tot felul. Artiști care se mișcă la granița între ce este instituțional și ceva nedefinit spațial, dar căruia generalizat îi putem spune spațiul public. Artiștii asemeni lui IRLO, pe care îl întâlnim la tot pasul în majoritatea orașelor, de la cele mari la cele mai obscure, creând în afara aurei obiectului singular o idee ca o marcă, ca un leucoplast aplicat pe o rană hemofilică citadină, a unor frământări intuite doar. Este un artist care, după cum am văzut, are capacitatea chiar dacă printr-o voință indirectă și cu efectele invers scontate, de a schimba, sau mai bine spus deturna poziții instituționale, ca în infamul caz „Mushuroi Ceative Hub”.

Iar pentru că în toate cele de mai sus este despre a fi prea-mult, ca o substanță care nu poate fi conținută de un singur receptacul, fie el instituțional sau al interpretării noastre, compozițiile sale actuale sunt și ele prea-mult. Și nu e vorba de un sens declamativ, ci unul strict material, inflaționist mai exact.

IRLO a experimentat în ultimii ani cu o tipologie de lucrări diptic, care însă combinate pe oricare dintre laturi oferă o altă compoziție față de cea statică, cu un singur punct al vederii, pe care o luăm de bună când le vedem atârnate pe perete. De-altfel, a gândit pentru ele un dispozitiv mecanic, automat, ca subiectele la care adesea fac referire. Asta spune multe și despre tipologia profilului său, încadrată acelui prea-mult benefic, ca un vitraliu cu scenele sale exhaustive legate în firicelele de plumb sau ca în scenele comisc-urilor care au influențat atât de mult arta „Pop” și implicit mișcarea „Street Art” din care se revendică. Ca imperativul culorilor neon-fluo de a transgresa compoziția dioramică, iradiind-o cu lumină în interior și exterior, spălând spațiul din jur cu culoare.», au declarat organizatorii expoziției.

Aceștia merg și mai departe, la o alăturare și mai de seamă: «Sigmund Freud discută în eseul său „The Uncanny” (1919) despre automatele robotizate ca despre una dintre sursele stranietății. Freud susține că aceste obiecte produc o tensiune între animat și neînsuflețit, uman și inuman, pe care o înregistrăm ca fiind stranie, pentru că sugerează chiar ceea ce ne este cel mai străin de corpul biologic, cel mai departe, moartea. Automatoanele sunt dubluri ale corpurilor vii, iar atunci când acestea sunt dublate de cele artificializate, preiau acea aură a stranietății pe care o radiază.


Cam așa se întâmplă acum cu personajul(le) autoportret al lui IRLO, radiant și radios în culori chimice, neon-fluo, care pare că suportă toate iterațiile caracterologice, de la polițist la înger, ca doi poli dihotomici și simbolici. Insist a le spune automatoane în loc de genericul „roboți” pentru că sursa lor, ca întreg universul lui IRLO, este mai degrabă una analog, care nu face însă abstracție de digital, ci este la confluența conflictuală, de graniță cu acesta. Sunt personaje atât ale raționalismului maxim, cât și ale temerilor iraționale colective. Cei care îl cunosc pe IRLO vor afirma fără tăgadă că cel puțin în acest subiect sursele sale textuale vin mai degrabă din Al-Jazari decât din Isaac Asimov, pentru că este un bun cunoscător atât al Antichității cât și Evului Mediu, mai degrabă decât a Contemporaneității căreia adesea îi întoarce conștient spatele. Dar, ce este mai important pentru că vorbim de timpul actual, roboții, aceste cam singure personaje fără expresie și identitate auto-portretistică din compozițiile sale, suntem chiar noi. Adică cei din societatea industrializată, învățați la programul pavlovian delimitat, ca paternurile geometrizate al minților noastre.», au completat aceștia.