© Copyright 2018 evenimentar.ro

Film

„Utøya 22 juli” / „Utøya – 22 iulie”, istoria pătată de sângele neîncrederii în puterile nedescoperite a două surori norvegiene

Publicat

în

Oslo, 22 iulie, 2011. O explozie pornită dintr-o mașină capcană mănâncă din clădirea Guvernului din Oslo. Imediat după, 72 de minute de teroare, pe insula norvegiană Utøya. Copii fugind prin pădure printre gloanțe și bubuieli de pușcă. Povești despre frici și realitatea crudă, puse în balanță. Două surori: Katja (foto) și Emille, în jurul cărora se coase întreaga istorie a terorii. Răul: Anders Behring Breivik, sursa întunericului, apare în film într-o singură imagine, care nu reușește, însă, să nască prea multă confuzie.

Un Guvern explodând, niște clădiri triste, goale, din care iese fum. Dar nimic special. În afară de cele opt persoane ucise, despre care aflăm doar dintr-o statistică. Într-un vârf de munte, pe insula Utøya, de lângă Oslo, tineri laburiști împletetesc povești printre corturi, ca într-un camping de festival de jazz de la noi. Katja, o tânără de 19 ani, se ceartă cu sora ei, Emille, care se plânge că nu e destul de utilă Pământului. Prima îi spune mamei sale la telefon că se află în cel mai sigur loc de pe același Pământ, la fel ca și organizatorii UNTOLD la conferința de presă de dinaintea festivalului. Cearta celor două duce la o căutare parcă fără sfârșit, încheiată la finalul filmului, când regizorul Erik Poppe se lasă în mâna previzibilului și o readuce la viață pe Emille, cumva, rotund, la fel ca-n romanul „Ion”.

Întreaga peliculă vorbește despre drumul lung pe care personajul fictiv Katja îl face printre cadavre, copaci, frici, morți, în goana din ținta extremistului de dreapta camuflat în polițist, autor al celor două fărădelegi. Tânăra se desparte de grupul format pentru a-și căuta sora care nu mai răspundea la telefon. Prietenii rămași laolaltă se trezesc că spun că sunt prinși pe insulă ca într-o capcană. Dialogurile la telefon cu mama sa, în care își ia rămas bun și frica de a o părăsi pe Emille, legătura ei cu părinții sunt elementele cheie în descrierea personajului jucat de Andrea Berntzen. Momentul în care personajul principal își taie de bunăvoie respirația, în cortul ei și al surorii sale, pentru a nu fi auzită, este unul din cele mai impresionante. Totuși, pașii care se aud în apropiere sunt repezi, de copil, semn că băiatul pe care l-a convins să fugă în pădure a supraviețuit. Restul imaginilor, din ascunzătoarile făcute în mijlocul pădurii, descriu un joc al morții, în care copiii din tabără fug asemeni unor zombie, în bătaia unei puști de paintball.

 

 

Autorul masacrelor, extremistul de dreapta Anders Behring Breivik, de 32 de ani, apare într-o singură secvență, atunci când e trezit de cântecul Katjei, ținută cu mintea limpede de tânărul Magnus. E și momentul în care tânăra dispare, căzând fără viață pe pietrele de pe malul apei pe care voia să o treacă pentru a scăpa nevătămată. În calea sa, sora lui Emille încearcă să aducă răbdare înaintea morții unei tinere care își dă ultima suflare în brațele ei. Mai mult, ea reușește să îl scape cu viață, pentru un moment, pe băiețelul îmbrăcat în pelerină galbenă, care s-a dovedit a fi țintă sigură pentru autorul masacrului. Ei se întâlnesc la final, dar sufletul băiatului era deja departe. Ca o ironie a sorții, Magnus încearcă să își repare greșeala de a o fi pus pe Katja să cânte melodia „Ture Colors” a lui Cyndi Lauper, pe care o știa de la cor. El îi promite fetei că dacă va candida la scaunul de primul ministru, el o va vota și va face parte din cabinetul ei. Ideea vine ca o șansă de a repune țara pe linia de plutire, imediat după explozia de la Guvern.

 

 

O altă imagine care ștampilează retina este aceea în care camera surprinde, de aproape, urmele pe care, Katja le lasă cu degetele în pământul ud, la fel ca un olar priceput, înainte a fi o țintă sigură a lui Breivik. Filmul se încheie cu drumul pe care supraviețuitorii îl fac cu o barcă ce le folosește drept salvare. Totul amintește, parcă, despre accidentul de avion de la Poiana Horea, din 2014, din Apuseni, unde pilotul Adrian Iovan a fost declarat vinovat după moartea sa, în timp ce autoritățile căutau victimele în direcții opuse.

72 de minute de teroare sunt întinse pe o oră și jumătate, în care împușcăturile se aud ca o toacă bătută de un călugăr ortodox. Finalul încheie imaginea într-un cadru restrâns, iar sunetul salvatorilor vine să liniștească privitorul, parcă, în antiteză cu sfârșitul filmului “Morgen”, al lui Marian Crișan, unde personajul emigrantului turc ajunge pe mâna Poliției.

Personajele sunt descrise prin imagini din mărturiile supravieţuitorilor masacrului din 2011 din Norvegia, și creionează o ficţiune cât se poate de adevărată. Filmul este un simplu omagiu adus celor 77 de morți și 99 de răniți de la Oslo și Utøya. Acestora se adaugă cei 300 de ghinioniști care au suferit traume psihologice majore. Anders Behring Breivik, autorul odioaselor fapte, a declarat că s-a poziționat împotriva partidului Laburist și a practicilor sale și a recunoscut că ar repeta oricând faptele sale.

Proiectat în premieră mondială la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin 2018, în cadrul competiţiei internaţionale, lungmetrajul lui Erik Poppe a fost primit cu interes de public și a reuștit să aibă un impact serios în rândul privitorilor, incluzând presa internațională. Filmul norvegian “Utøya – 22 iulie” a avut premiera în România la București, în 22 iulie, la fix șapte ani de la masacrul din Norvegia. În Cluj-Napoca, cinematograful Victoria a găzduit ultima proiecție a filmului luni seară.